Personalităţile Banatului: Generalul Ioan Drăgălina, cel mai important militar-erou caransebeşean, a murit pe frontul de luptă al identităţii şi demnităţii naţionale din Primul Război Mondial, în anul 1916

Eroii neamului dăinuie în istorie, iar amintirea jertfelor şi moştenirile lăsate de aceştia trebuie să fie preţuite şi păstrate corespunzător, întotdeauna, cu sfinţenie!

Generalul Ioan Drăgălina s-a născut la Caransebeş în data de 16 decembrie 1860, fiind descendentul unei vechi familii de grăniceri din Banat şi a decedat la Bucureşti, la 9 noiembrie 1916, în urma rănilor suferite în Primul Război Mondial, în Defileul Jiului, lângă Mănăstirea Lainici. 

          Ioan Drăgălina a urmat clasele primare şi cele militare la Caransebeş, iar pregătirea militară a efectuat-o la Timişoara şi la Academia de Război de la Viena. În anul 1887, generalul s-a alăturat Armatelor Române, prilej cu care i s-au recunoscut gradele şi pregătirea militară. În anul 1916 a fost comandantul Diviziei I la Turnu Severin, iar în luptele pentru cucerirea Orşovei şi a Culoarului Timiş - Cerna soldaţii din subordine s-au acoperit de glorie. În luna octombrie a  aceluiaşi i s-a încredinţat comanda Armatei I-a şi luptând pe front, este rănit grav,  ceea ce îi va aduce, din păcate, moartea.

Regretatul istoric caransebeşean Liviu Groza vorbea întotdeauna cu admiraţie şi vădită emoţie când oferea detalii privitoare la activitatea militară a reputatului luptător bănăţean. Mai mult, istoricul obişnuia să prezinte publicului şi informaţii cultural-folclorice şi fotografii inedite despre militarul caransebeşean.

“În perioada de la începutul anului 1900, la Caransebeş au activat cu deosebit succes grupe de căluşari formate din tineri civili, dar şi militari, respectiv, de soldaţii Batalionului IV al Regimentului 43 ”Infanterie”, iar frumosul port popular de căluşar a fost îmbrăcat chiar şi de generalul erou Ioan Drăgălina”, a declarat în timpul vieții sale, Liviu Groza.

Primul Război Mondial îl găseşte în anul 1916 pe Ioan Drăgălina în Valea Jiului, ca urmare a declanşării unei masive ofensive germane şi austro-ungare aici, conduse de generalul Paul von Kneussl.

Astfel, în dimineaţa zilei de 11 octombrie 1916 generalul Drăgălina primeşte ordin să se deplaseze la Craiova, unde este numit în funcţia de comandant al Armatei I. În dimineaţa zilei de 12 octombrie, generalul ia o maşină, un şofer şi doi ofiţeri și pleacă personal pe câmpul de luptă, în recunoaştere, pentru a vorbi cu comandanții aflaţi în primele linii, deoarece legăturile cu unităţile înaintate erau întrerupte. Ajunge în primele linii şi trece podul din apropierea Mănăstirii Lainici, unde s-a spo­ve­dit şi s-a împărtăşit. La întoarcere, podul este cuprins într-un schimb de focuri. Maşina trece în viteză pe pod prin ploaia de gloanţe, scăpând de asediul germanilor, însă, câteva gloanţe îşi ating, totuşi, ţinta. Generalul este rănit de două gloanţe în braţul stâng şi în omoplat. A fost transportat la spitalul din Târgu Jiu, apoi la Craiova şi, în final, la Spitalul Militar de la Palatul Regal din Bucureşti.

“Spre finalul vieţii sale, patriotul român a fost rănit în braţul stâng şi omoplat de o rafală de mitralieră în luptele de pe Valea Jiului. Ajuns pe patul spitalului din Bucureşti, generalul l-a întrebat pe doctor cum s-ar putea întoarce mai repede pe câmpul de luptă, tratându-i braţul, sau prin amputarea acestuia. Medicul i-a răspuns că ultima dintre proceduri este cea eficientă, iar eroul român a ordonat tranşant: Taie-l, îmi va ajunge şi un singur braţ să îmi înfrâng inamicul!”, a mai precizat privitor la militarul bănăţean, istoricul caransebeşan Liviu Groza, trecut în neființă în luna septembrie a anului 2017.

Din păcate, chiar şi cu braţul amputat, rana i s-a infectat grav, septicemia s-a instalat în organism, iar astfel, în data de 9 noiembrie 1916, patriotul bănăţean a trecut în nefiinţă. La funeraliile acestuia au luat parte Regele, miniştri, parlamentari, oameni de cultură, ataşaţi militari străini în România. Este înmormântat în Cimitirul Eroilor - Bellu Militar.

"Cine l-a cunoscut în viaţă a rămas puternic impresionat de puterea personalităţii sale. Era de o statură înaltă şi avea o înfăţişare frumoasă, înfăţişarea clasică a bănăţeanului voinic. Ochii lui mari și negri păreau a căuta mai întâi ceea ce este mai bun şi mai nobil în fiinţa omenească, de aceea s-a şi putut apropia sufleteşte de cei pe care-i conducea. Da, acestea sunt cuvintele rostite de cei care l-au cunoscut pe generalul Ion Drăgălina!", a adăugat regretatul Liviu Groza.

În urbea de pe Timiş şi Sebeş există încă din anul 1943 un monument din bronz dedicat memoriei Generalului Ioan Drăgălina, realizat de sculptorul Mihai Onofrei, şi care reprezintă “Simbolul Unităţii Naţionale” pentru gugulani.

Statuia este inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Caraş-Severin cu codul CS-III-m-B-11239.

Cunoscutul om politic Nicolae Iorga a anticipat încă din anul 1916 inaugurarea unui astfel de edificiu. Acesta a menţionat la oficiile funerare ale generalului faptul că: “Nu mai avem lacrimi acum să-l comemorăm pe acest erou, însă, va veni momentul când caransebeşenii îi vor ridica un monument care să-i cinstească vitejia şi faptele…”

“Monumentul generalului român a fost sfinţit de episcopul Veniamin Nistor care i-a îndemnat pe caransebeşenii prezenţi la manifestare să nu treacă niciodată nepăsători pe lângă această statuie”, a mai precizat Liviu Groza.

Exceptând impresionantul ansamblu monumental din municipiul din “Ţara Gugulanilor”, patria i-a fost recunoscătoare generalului de-a lungul timpului printr-o serie de omagii.

Astfel, în anul 1924, un sat din judeţul Călărași a primit denumirea de “Drăgălina”. De asemenea, instituţia de învăţământ preunivirsitar din oraşul Oraviţa, judeţul Caraș- Severin, poartă numele militarului român începând cu anul 1919. 

Totodată, pentru a se cinsti eroismul său, i s-au înălţat mai multe monumente.

Primul dintre acestea este un monument în formă de cruce, dezvelit la data de 12 octombrie 1927, şi amplasat în Valea Jiului, pe locul unde a fost rănit generalul Drăgălina.

Mai există şi două busturi ce amintesc de memoria luptătorului caransebeşean, respectiv, un bust din bronz, amplasat în municipiul Lugoj, şi realizat de sculptorul Spiridon Georgescu, monumentul fiind inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Timiş cu codul TM-III-m-B-06322, dar şi un bust din bronz pe un soclu din marmură, amplasat pe platoul din faţa Mausoleului de la Mărăşeşti, obiectivul în cauză fiind realizat de sculptorul Iulian Coruț în anul 1993.

Pe imobilul unde a domiciliat generalul Ioan Drăgălina în municipiul Caransebeş, de pe strada Ardealului, numărul 6, este amplasată o plachetă comemorativă.

          De asemenea, mai multe străzi din localităţile importante ale României poartă numele bravului erou bănăţean.

Altfel, generalul erou Ioan Drăgălina a fost omagiat la Caransebeş în anul 2016, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la moartea sa pe frontul de luptă al identităţii şi demnităţii naţionale.

Evenimentul cultural-comemorativ a avut loc la Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă şi a consemnat o expoziţie de fotografii şi documente inedite privitoare la viaţa şi activitatea luptătorului gugulan, elemente din arhiva personală a regretatului istoric Liviu Groza, precum şi o sesiune de comunicări susţinută de personalităţi din lumea academică românească.

Bănăţenii aniversează 300 de ani de la semnarea “Tratatului de la Passarowitz” din 21 iulie 1718, act istoric prin care provincia a redevenit europeană şi creştină

Ziua de 21 iulie este reprezentativă pentru locuitorii "Ţării Gugulanilor", această dată fiind considerată, conform legii, “Ziua Banatului”.

Data marchează un eveniment istoric de o mare importanţă, şi anume, semnarea “Tratatului de la Passarowitz” din anul 1718, prin care s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte, şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană de cealaltă parte, iar astfel, Banatul a redevenit o provincie europeană şi creştină.

În urma acestui acord, Banatul şi alte teritorii stăpânite de otomani sunt încorporate "Casei de Habsburg", acest eveniment fiind momentul de renaştere a provinciei istorice. În continuare au fost luate o serie de măsuri de către noua administraţie, reforme care au reconstruit aproape de la zero o regiune aflată în degringoladă.

 

Tot în acea perioadă a fost conceput primul steag al Banatului, cu o cruce albă pe fundal verde.

Anterior anului 1718, otomanii au avut mai multe succese împotriva Veneţiei şi în luptele purtate în Grecia, dar au fost înfrânţi la Petrovaradin de către trupele imperiale habsburgice conduse de prinţul Eugen de Savoia.

 

În consecinţă, în urma tratatului, Imperiul Otoman a pierdut Banatul Timişoarei, Serbia de Nord, nordul Bosniei şi Oltenia, în favoarea "Casei de Habsburg". Belgradul şi Oltenia au fost obţinute ulterior înapoi de Imperiul Otoman în anul 1739 prin “Tratatul de la Belgrad”.

De menţionat şi faptul că, proiectul legislativ prin care data de 21 iulie a devenit “Ziua Banatului” a fost adoptat de Senatul României în luna aprilie a anului 2015. Demersul a luat naştere la iniţiativa mai multor parlamentari din judeţul Timiş.

”Centenar România”, la Caransebeș - Evenimentele culturale de amploare dedicate celebrării ”Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918” au debutat în municipiul din ”Țara Gugulanilor”

        Importantul act istoric înfăptuit la data de 1 Decembrie 1918 a prilejuit derularea în urbea de pe Timiș și Sebeș a primei manifestări culturale dedicate aniversării unui secol de la ”Marea Unire”.

Muzeul Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș a organizat cu susținerea Consiliului Județean Caraș-Severin și Oficiului Național pentru Cultul Eroilor din Republica Moldova, deschiderea oficială a expoziției temporare ”Centenarul României Mari'”.

Cu acest prilej, a avut loc inaugurarea salonului dedicat ”Unirii Basarabiei cu România”, care include elemente elocvente legate de acest act istoric deosebit de reprezentativ realizat la data de 27 martie 1918 prin votarea în Sfatul Țării de la Chișinău a ”Unirii Republicii Democratice Moldovenești cu Regatul României”.

Acțiunea s-a bucurat de participarea unor istorici, cadre militare și oameni de cultură din localitate, precum și a grupurilor de elevi însoțiți de cadrele didactice.

”Aici, la Caransebeș, am avut întotdeauna o prețuire deosebită pentru frații noștri basarabeni, iar astăzi, avem bucuria și plăcerea să inaugurăm noile săli de expoziție de la parterul muzeului, dedicate Centenarului Marii Uniri. Am expus, sub coordonarea muzeografului Florina Fara, obiecte care au aparținut comandanților basarabeni din Primul Război Mondial și fotografii inedite referitoare la Unirea Basarabiei cu România. În cea de-a doua sală, am încercat să creăm un cadru și atmosfera specifică începutului secolului trecut, iar astfel, am expus piese de mobilier de patrimoniu, precum și armament de infanterie și cavalerie, respectiv, puști și carabine. Mai mult, am reușit să prezentăm o piesă deosebită, un cufăr de cazarmament, achiziționat în urma unei donații, și care a aparținut unui soldat din cadrul Regimentului 43 Infanterie, structură militară ce își avea sediul chiar în această clădire. De asemenea, am expus literatură și cărți tipărite la Caransebeș, precum un număr din Foaia Diecezană, apărut la o săptămână după înfăptuirea Unirii Basarabiei cu România”, a declarat în debutul manifestării managerul Muzeului  Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță, Adrian Ardeț.

”După ce în urmă cu mai bine de o sută de ani, episcopul Elie Miron Cristea s-a așezat la Caransebeș și a constatat starea gravă în care se afla învățământul românesc confesional, precum și starea dezastruoasă a clădirilor școlare și bisericești, intră în relație cu un mare moșier basarabean ce trăia în Elveția pe nume Vasile Stroiescu în încercarea de a salva situația. Întrucât pământurile sale îi aduceau venituri imense, basarabeanul decide să doneze sume consistente de bani, chiar mii de coroane, prin intermediul episcopului român, pentru reabilitarea școlilor din Banatul Montan și, implicit, pentru continuarea învățământului în limba română, în condițiile în care Guvernul de la Budapesta dorea introducerea învățământului în limba maghiară în toată Transilvania. Astfel, și datorită acestor acțiuni, învățământul s-a menținut în limba noastră, iar dacă ar fi fost în limba de predare maghiară, limba română intra în cădere liberă pentru cel puțin o generație, iar noi, ca nație, am fi fost amenințați. Basarabeanul Vasile Stroiescu are meritul că a direcționat sume impresionante exact acolo unde era mai mare nevoie, și anume, în ideea să nu dispară neamul românesc”, a precizat reputatul istoric și scriitor caransebeșean Constantin Brătescu, care a dat și alte detalii importante privitoare la subiectul acțiunii.

Expoziția temporară dedicată ”Unirii Basarabiei cu România” de la Muzeul Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță rămâne deschisă publicului până în data de 30 aprilie 2018.

De menţionat că, în urmă cu o sută de ani la Caransebeș, s-au derulat o serie de manifestări aparte, cu o puternică semnificație istorică, în contextul înfăptuirii ”Marii Uniri”.

În ziua de 25 octombrie 1918, într-un mare entuziasm, în actuala Aulă „1 Decembrie 1918” a Primăriei din urbea de pe Timiş şi Sebeş a fost ales, în unanimitate de voturi, Consiliul Naţional Român din Caransebeş. De asemenea, a fost formată Garda Naţională şi au fost desemnaţi delegaţii cu drept de vot la Marea Adunare Naţională ce urma să aibă loc în data de 1 decembrie 1918 la Alba-Iulia.

Astfel, delegaţia plecată din municipiul din "Ţara Gugulanilor" a fost cea mai numeroasă din Banat. Din acest grup au făcut parte delegaţii cu drept de vot la Marea Adunare Naţională, membri Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, precum şi numeroase personalităţi ale locului între care se evidenţiază episcopul Elie Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, doctorii Petru Barbu şi Cornel Corneanu, Ştefan Jianu şi Gheorghe Neamţu.

Personalitatea decisivă a acelei perioade a fost Elie Miron Cristea. Acesta s-a impus încă din tinereţe atenţiei generale, şi astfel, a fost ales, în decembrie 1909, Episcop al Caransebeşului. A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, fiind instalat în scaun în data de 8 mai 1910.

La Caransebeş, episcopul a desfăşurat o amplă şi riguroasă activitate de promovare a culturii naţionale. Între priorităţiile acestuia s-au evidenţiat luminarea clerului şi a poporului din eparhie, ridicarea moralului şi întărirea disciplinei preoţilor pentru dezvoltarea aşezămintelor bisericeşti, culturale şi economice. De asemenea, ierarhul a apărat şcolile confesionale româneşti din Banatul Montan de încercările Guvernului de la Budapesta de a le desfiinţa.

Pe plan naţional, s-a remarcat prin sprijinirea activă a luptei pentru emanciparea naţională a românilor transilvăneni şi participarea, alături de episcopul unit Iuliu Hossu, la evenimentul ”Marii Uniri”, înfăptuit la 1 Decembrie 1918. Discursul ierarhului din Caransebeş la Alba Iulia a reprezentat o sinteză minuţios alcătuită din întreaga istorie de frământări, lupte şi aspiraţii ale poporului român. În finalul intervenţiei sale, Elie Miron Cristea a rostit: „Am ferma nădejde că glasul vostru unanim, şi prin voi glasul întregii naţiuni, se va concentra asupra singurei dorinţe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: Până la Tisa! Amin!”.

Implicarea în actul „Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918” a făcut din episcopul Elie Miron Cristea unul dintre cei mai însemnaţi lideri ai românilor transilvăneni. În continuare, în ziua de 31 decembrie 1919, Marele Colegiu Electoral al României Mari a votat în unanimitate alegerea ierarhului de la Caransebeş ca Mitropolit Primat al României. Alegerea episcopului Miron Cristea reprezenta în acea vreme un adevărat simbol al „Unirii tuturor românilor şi consfinţirea unirii politice a Transilvaniei cu România”.

        

A doua zi, la 1 ianuarie 1920, la Palatul Regal, Regele Ferdinand a oficiat ceremonia învestirii noului mitropolit primat, cel care, peste mai mulți ani, în 1938, avea să devină prim-ministru al Guvernului ţării, numit de către Regele Carol al II-lea.

După întronizarea ca mitropolit, Elie Miron Cristea a revenit la Caransebeş şi a mulţumit clerului şi comunităţii de aici pentru anii deosebiţi petrecuţi în Banatul Montan. A făcut şi o donaţie semnificativă în bani episcopiei pe care a condus-o, iar fondurile au fost alocate pentru proiectul de zidire a unei noi catedrale, la ridicarea căminului studenţilor bănăţeni şi la construcţia bisericii de la Mănăstirea „Izvorul Miron”.

De adăugat şi faptul că, în anul 1910, la înstalarea sa ca ierarh al Caransebeşului, acesta a dorit ctitorirea unei impresionante catedrale în urbea de pe Timiş şi Sebeş. Dorinţa avea să îi fie împlinită abia după o sută de ani, în anul 2010, odată cu târnosirea Catedralei Episcopale din Centrul Civic care poartă hramurile „Învierii Domnului” şi „Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul”.

Arheologie și istorie în Banatul Montan – Un număr reprezentativ de cercetători din țară și străinătate și-au dat întâlnire și în acest an cu ocazia unei noi ediții a Simpozionului Internaţional ”In Memoriam - Constantini Daicoviciu”

Cea de-a XLIV-a ediţie a ”Simpozionului Internaţional de Arheologie şi Istorie In Memoriam - Constantini Daicoviciu”, cea mai longevivă sesiune de comunicări de acest gen din vestul României, a ajuns la final.

Evenimentul cultural de amploare a fost organizat în perioada 28 februarie – 2 martie 2018 de Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă din municipiul Caransebeş cu aportul Consiliului Judeţean Caraş-Severin, Ministerului Culturii și Identității Naționale și Primăriei Comunei Eftimie Murgu din Banatul Montan.

Simpozionul s-a adresat deopotrivă arheologilor, dar şi istoricilor care studiază perioada modernă şi cea contemporană.

În cadrul evenimentului ştiinţific au fost prezenți un număr reprezentativ de participanţi, istorici şi cercetători de la centre universitare din ţară şi din străinătate, din țări precum: Austria, Croația, Italia, Franța, Polonia, Serbia, Turcia, Statele Unite ale Americii, alături de specialişti de la muzee şi centre de cercetare din România.

În acest an, tema principală de discuții abordată de cercetători și invitați a facut referire la ”Circulația ideilor (pe Dunăre, mare și uscat) din Antichitate până în prezent”.

Deschiderea oficială a simpozionului a avut loc miercuri, 28 februarie 2018, în incinta Hotelului ”Roman” din stațiunea turistică Băile Herculane prin cuvântul de salut adresat participanților de gazdele manifestării, de Episcopul Caransebeșului, Preasfințitul Lucian, dar și de către oficialitățile județene, precum prefectul Matei Lupu, președintele Consiliului Județean Caraș-Severin, Silviu Hurduzeu și directorul Direcției Județene de Cultură, Liubița Raichici.

Noutatea din acest an a fost conferită de lansarea a două scrieri de specialitate precum ,,Mormintele tac'' semnat de  Johann Steiner și Doina Magheți, Editura Polirom, material prezentat de Alina Mazilu și Miodrag Milin. De asemenea, Andrei Milin și-a lansat materialul intitulat ,,Sârbii din România - Documentar și Studii despre Remodelarea Identitară'', apărut în anul 2017 la Editura Cetatea de Scaun din Suceava.

În cadrul evenimentului  au fost prezentate  un documentar și studii despre remodelarea identitară, precum și filmul ”Traian la 1900 de ani de la moarte”, producție  RAI 1, Italia, peliculă care s-a produs și în România, la Sarmizegetuza și la Drobeta Turnu Severin.

Acțiunea culturală a mai programat în zilele de miercuri, 28 februarie și joi, 1 martie, susținerea de conferințe și comunicări legate de tema dată.

Conducerea Muzeului din municipiul din ”Țara Gugulanilor” a oferit cu acest prilej Diplome de excelență tuturor colaboratorilor care au susținut, de-a lungul timpului, organizarea ”Simpozionului Internațional de Arheologie și Istorie In Memoriam - Constantini Daicoviciu”.

”Constantin Daicoviciu este considerat părintele arheologiei româneşti din Transilvania şi Banat, el fundamentând şi aducând această disciplină pe tărâm ştiinţific în Universitatea Românească inaugurată în anul 1919, la Cluj. El este cel care a fondat şi a ridicat, în rândul tinerilor români, cercetarea ştiinţifică fundamentată prin descoperirea arheologică. Noi nu am avut până la Constantin Daicoviciu o astfel de şcoală românească în Transilvania şi Banat. Şcoala românească se dezvolta dincolo de munţi, la Bucureşti, unde am avut oameni deosebiţi, care au pus bazele acestei cercetări, printre care Alexandru Odobescu şi mai târziu Vasile Pârvan. La noi, în Banat şi Transilvania, şi mai ales în zona Caransebeşului, a reuşit să introducă această ştiinţă şi să o facă foarte bine la Cluj, întrucât el este astăzi cel ce a descoperit cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, el este cel care a dezvelit pentru prima dată ruinele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Constantin Daicoviciu ne-a lăsat o şcoală deosebit de importantă, iar acest trecut ne obligă să mergem mai departe în toată zona de vest a ţării. Asemenea manifestări ştiinţifice nu se organizează nici la Timişoara, nici la Arad, nici la Deva. Au început cei de la Muzeul din Drobeta Turnu Severin, dar nu se ridică la nivelul judeţului Caraş-Severin, al Caransebeşului”, a precizat managerul Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă din municipiul Caransebeş, Adrian Ardeț.

Vineri, 2 martie, în ultima zi a ,,Simpozionului Internaţional de Arheologie şi Istorie In Memoriam - Constantini Daicoviciu'' a fost derulată conferința cu titlul: ,,Centenarul Unirii și Personalitățile Almăjului'', eveniment ce s-a desfășurat la Casa de Cultură ,,Doctor Ion Sârbu’’ din comuna Eftimie Murgu, precum și o excursie tematică pe traseul: Băile Herculane - Lăpușnicel (Praetorium) – Cascada Bigăr – Dalboșeț (Senatorial Roman Villa) – Morile de Apă de la Eftimie Murgu (monument UNESCO).

Sursă foto: www.facebook.com/muzeul.caransebes

Personalitățile Banatului: Istoricul și arheologul cărășean Constantin Daicoviciu a avut prin cercetările sale un rol deosebit de important în ceea ce privește păstrarea şi afirmarea identităţii noastre naţionale

Data de 1 martie 2018 marchează împlinirea a 120 de ani de la nașterea reputatului Constantin Daicoviciu, unul dintre cei mai importanţi istorici și arheologi români ai secolului trecut.

Academicianul bănățean s-a născut în anul 1898 în localitatea Căvăran, situată la aproximativ 20 de kilometri de municipiul Caransebeș, județul Caraș-Severin.

A crescut la sat, cunoscând încă de mic copil frumoasele tradiţii populare străvechi și simplitatea obiceiurilor din trecutul mediului rural bănăţean. Şcoala primară a făcut-o în localitatea natală, tatăl său, Damaschin Daicoviciu, fiindu-i dascăl. A continuat studiile secundare la Caransebeş și Lugoj. În perioada anilor 1918-1922, a studiat Filologia clasică la Universitatea „Ferdinand I”, din Cluj, iar pentru pregătirea superioară, a solicitat o bursă de studii din partea Fundaţiei culturale româneşti din Austro-Ungaria „Emanoil Gojdu”.

La Universitatea „Ferdinand I”, i-a avut ca profesori pe arheologul Vasile Pârvan, membru titular al Academiei Române din anul 1913, care a predat Istoria antică, pe Dimitrie Teodorescu, care a susţinut prelegeri de Arhelogie şi Numismatică, şi pe Emil Panaitescu la Epigrafie şi Istorie antică universală.

O importantă influență asupra studentului Constantin Daicoviciu au avut-o cursurile ţinute de Vasile Bogrea, membru corespondent al Academiei Române, care a predat cursul de Filologie clasică română şi Greacă. Astfel, sub îndrunarea acesuia, tânărul cărășean şi-a pregătit şi susţinut teza de licenţă în Filologia clasică. Tot de la dascălul său, şi-a însuşit la perfecție limba latină, putând citi și traduce din această limbă antică în româneşte, dar era capabil să ţină prelegeri şi să poarte conversații curente, elocventă fiind întreţinerea unei lungi discuţii în limba latină susținută în compania  medicului clujean Iuliu Haţieganu, la o întrunire universitară din Cluj.

Debutul lui Constantin Daicoviciu în lumea ştiinţifică a consemnat studiile publicate în „Anuarul Şcolii Române din Roma”, respectiv, „Italicii din provincia Dalmaţia” şi „Săpăturile arheologice şi cercetările la Sarmizegetusa”, materiale ce au fost apreciate de către profesori universitari, istorici şi academiciani ai vremii.

Între anii 1925-1927 a studiat la Şcoala Română din Roma, iar între 1929-1932 a întreprins o serie de călătorii de studii în Austria, Germania, Franţa, Grecia şi Ungaria. A devenit doctor în Istorie şi Arheologie în anul 1928, şi docent în anul 1932. În 1932, odată cu acordarea titlului de Doctor docent de către Universitatea „Ferdinand I” din Cluj, a fost numit conferenţiar şi i s-a încredinţat predarea cursului de Antichităţi şi epigrafie - Ştiinţa descifrării textelor antice.

Timp de 40 de ani a fost cadru didactic al Universităţii din Cluj, îndeplinind pe rând funcţiile de asistent de Istorie antică (1928), conferenţiar de Antichităţi şi epigrafie (1932-1938), profesor de Arhelogie şi Preistorie (1938-1949), decan (1940-1941), profesor de Istoria veche a României (1949-1968), dar și rector (1957-1968).

A mai ocupat și funcția de director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei (1945-1973), director al Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj (1949-1973), fiind desemnat membru al Academiei Române din anul 1955.

În decursul vieții, vreme de peste un deceniu (1929-1940), Constantin Daicoviciu a colaborat cu Muzeul Banatului din Timişoara şi cu Societatea de arhelogie şi istorie bănăţeană, care l-a cooptat ca membru al ei. A sprijinit eforturile istoricului Ioachim Miloia, director al Muzeului timişean, să editeze periodicul „Analele Banatului”, revistă al cărei colaborator consecvent era, acordându-i un preţios sprijin ştiinţific. La fel a procedat și când Muzeul Judeţean Caraş-Severin şi-a exprimat intenţia (în anii 1969-1970), de a înfiinţa propriul anuar muzeal denumit „Banatica”, reputatul istoric fiind atras, de asemenea, în fruntea comitetului de redacţie.

Activitatea sa științifică de cercetare s-a desfășurat în principal în domeniul arheologiei, fiind unul dintre marii specialiști în istoria veche românească, cu precădere în civilizația dacică, pe care a cercetat-o direct pe șantierele deschise la Sarmizegetusa (1924-1936), la Vețel (Micia), la Moigrad-Porolissum (1937-1938), inițiind săpături ample la Căpâlna (1939). În 1942 preia conducerea șantierului arheologic al cetăților dacice din Munții Orăștiei, reuțind scoaterea la lumină a cetăților de la Blidaru, Piatra Roșie și Grădiștea Muncelului.

Prin urmare, reprezentativa carte „Transilvania în antichitate” (1945), pe care a tradus-o în limbile franceză, germană şi latină, a rămas fundamentală în istoriografia naţională şi internaţională. Prin o argumentare axată pe izvoare istorice multiple şi extrem de edificatoare, istoricul Constantin Daicoviciu a demonstrat că elementul romanic din Transilvania antică a stat la baza complexului proces de formare a poporului român şi a limbii acestuia.

Între alte titluri de materiale de tipar ce poartă semnătura istoricului se mai regăsesc: ”Monumente inedite din Dacia” (1931), ”Problema numărului geto-dacilor” (1934), ”Sarmizegetusa et ses environs” (1944), ”Așezările dacice din Munții Orăștiei” (1951), ”Cetatea dacică de la Piatra Roșie. Monografie arheologică” (1954), ”Dacia liberă și Dacia Traiană. La Dacie libre et la Dacie Romaine” (1964), ”Severus Alexander și provincia Dacia” (1967), ”Romanitatea scitică de la Dunărea de Jos” (1971), ”Istoria României, Istoria Transilvaniei”, ”La Formation du peuple roumain et de sa langue” (1973). A colaborat la elaborarea unor volume în stăinătate: ”Histoire de la Roumanie” (1970), ”Roumanie” (1972), la care se adaugă peste 200 de studii, dintre care multe, adunate în volumul ”Dacica” (1969).

A fost deținătorul unor premii precum: Premiul Academiei Române (1932), Premiul de Stat (1950), sau Premiul „Herder” (1968).

Din punct de vedere politic, era unul dintre intelectualii agreați de către regimul comunist și a susținut poziții istoriografice naționaliste. A fost deputat în Marea Adunare Națională, numit subsecretar de stat la Ministerul Asigurărilor Sociale și Muncă din ianuarie 1947, iar din anul 1961, a fost ales membru al Consiliului de Stat sub președinția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Constantin Daicoviciu s-a stins din viață la Cluj-Napoca în data de 27 mai 1973, în urma unui infarct miocardic.

Din acel an, satul natal Căvăran din județul Caraș-Severin poartă numele importantului istoric român.

Totodată, un institut de specialitate din cadrul Universitatii de Vest din Timişoara se numește Centrul de Studii de Istorie si Arheologie “Constantin Daicoviciu”.

De adăugat și faptul că, Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă din municipiul Caransebeş organizează în fiecare an cu sprijinul Consiliului Județean Caraș-Severin și a celorlalți colaboratori apropiați ”Simpozionul Internaţional de Arheologie şi Istorie In Memoriam - Constantini Daicoviciu''.

Evenimentul cultural de amploare se adresează deopotrivă arheologilor, dar şi istoricilor care studiază perioada modernă şi cea contemporană, atât din țară cât și străinătate.

În anul 2018, simpozionul a ajuns la cea de-a XLIV-a ediţie, derulându-se în perioada 28 februarie – 2 martie și fiind cea mai longevivă sesiune de comunicări de acest gen din vestul ţarii.

”Constantin Daicoviciu a fost unul dintre cei mai mari savanţi români care a plecat din satul Căvăran, judeţul Caraş-Severin, şi-a desăvârşit studiile la Liceul Traian Doda din Caransebeş, a urcat treptele afirmării în cadrul Universităţii din Cluj, urmând ca mai apoi să ajungă Membru al Academiilor Germană, Franceză şi Americană. A fost un ilustru profesor şi un mare om de ştiinţă, cel care a concretizat cercetările arheologice în Munţii Orăştiei, unde a fost descoperită Cetatea de Scaun a regelui Decebal. El a fost, de asemenea, cel care a început cercetările arheologice în capitala Daciei Romane, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Este o mare personalitate, iar anul acesta, prin organizarea acestui important eveniment omagial, vrem să fim cel puţin la nivelul pe care l-am atins în anii anteriori”, a precizat managerul Muzeuluiui Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă din municipiul Caransebeş, Adrian Ardeț.

Altfel, fiul importantului academician, Hadrian, născut la data de 11 octombrie 1932 și decedat la 8 octombrie 1984, și-a dorit cu strășnicie să calce pe urmele tatălui, ceea ce s-a și întâmplat, acesta devenind un reputat arheolog și istoric român.

A obținut titlul științific de doctor în istorie, fiind profesor universitar, membru al Societății de Studii Clasice și al Uniunii Internaționale de Științe pre- și protoistorice și director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei și al Institutului de Arheologie din Cluj-Napoca. S-a remarcat ca epigrafist, fiind specializat în istoria antichității. A depus o muncă susținută de cercetare dedicată aproape exclusiv istoriei Daciei dinainte și după cucerirea romană. Este autor a mai multor lucrări despre istoria și cultura dacilor. Hadrian Daicoviciu a obținut Premiul „Vasile Pârvan“ al Academiei Române.