Personalitățile Banatului: Istoricul și arheologul cărășean Constantin Daicoviciu a avut prin cercetările sale un rol deosebit de important în ceea ce privește păstrarea şi afirmarea identităţii noastre naţionale

Data de 1 martie 2018 marchează împlinirea a 120 de ani de la nașterea reputatului Constantin Daicoviciu, unul dintre cei mai importanţi istorici și arheologi români ai secolului trecut.

Academicianul bănățean s-a născut în anul 1898 în localitatea Căvăran, situată la aproximativ 20 de kilometri de municipiul Caransebeș, județul Caraș-Severin.

A crescut la sat, cunoscând încă de mic copil frumoasele tradiţii populare străvechi și simplitatea obiceiurilor din trecutul mediului rural bănăţean. Şcoala primară a făcut-o în localitatea natală, tatăl său, Damaschin Daicoviciu, fiindu-i dascăl. A continuat studiile secundare la Caransebeş și Lugoj. În perioada anilor 1918-1922, a studiat Filologia clasică la Universitatea „Ferdinand I”, din Cluj, iar pentru pregătirea superioară, a solicitat o bursă de studii din partea Fundaţiei culturale româneşti din Austro-Ungaria „Emanoil Gojdu”.

La Universitatea „Ferdinand I”, i-a avut ca profesori pe arheologul Vasile Pârvan, membru titular al Academiei Române din anul 1913, care a predat Istoria antică, pe Dimitrie Teodorescu, care a susţinut prelegeri de Arhelogie şi Numismatică, şi pe Emil Panaitescu la Epigrafie şi Istorie antică universală.

O importantă influență asupra studentului Constantin Daicoviciu au avut-o cursurile ţinute de Vasile Bogrea, membru corespondent al Academiei Române, care a predat cursul de Filologie clasică română şi Greacă. Astfel, sub îndrunarea acesuia, tânărul cărășean şi-a pregătit şi susţinut teza de licenţă în Filologia clasică. Tot de la dascălul său, şi-a însuşit la perfecție limba latină, putând citi și traduce din această limbă antică în româneşte, dar era capabil să ţină prelegeri şi să poarte conversații curente, elocventă fiind întreţinerea unei lungi discuţii în limba latină susținută în compania  medicului clujean Iuliu Haţieganu, la o întrunire universitară din Cluj.

Debutul lui Constantin Daicoviciu în lumea ştiinţifică a consemnat studiile publicate în „Anuarul Şcolii Române din Roma”, respectiv, „Italicii din provincia Dalmaţia” şi „Săpăturile arheologice şi cercetările la Sarmizegetusa”, materiale ce au fost apreciate de către profesori universitari, istorici şi academiciani ai vremii.

Între anii 1925-1927 a studiat la Şcoala Română din Roma, iar între 1929-1932 a întreprins o serie de călătorii de studii în Austria, Germania, Franţa, Grecia şi Ungaria. A devenit doctor în Istorie şi Arheologie în anul 1928, şi docent în anul 1932. În 1932, odată cu acordarea titlului de Doctor docent de către Universitatea „Ferdinand I” din Cluj, a fost numit conferenţiar şi i s-a încredinţat predarea cursului de Antichităţi şi epigrafie - Ştiinţa descifrării textelor antice.

Timp de 40 de ani a fost cadru didactic al Universităţii din Cluj, îndeplinind pe rând funcţiile de asistent de Istorie antică (1928), conferenţiar de Antichităţi şi epigrafie (1932-1938), profesor de Arhelogie şi Preistorie (1938-1949), decan (1940-1941), profesor de Istoria veche a României (1949-1968), dar și rector (1957-1968).

A mai ocupat și funcția de director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei (1945-1973), director al Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj (1949-1973), fiind desemnat membru al Academiei Române din anul 1955.

În decursul vieții, vreme de peste un deceniu (1929-1940), Constantin Daicoviciu a colaborat cu Muzeul Banatului din Timişoara şi cu Societatea de arhelogie şi istorie bănăţeană, care l-a cooptat ca membru al ei. A sprijinit eforturile istoricului Ioachim Miloia, director al Muzeului timişean, să editeze periodicul „Analele Banatului”, revistă al cărei colaborator consecvent era, acordându-i un preţios sprijin ştiinţific. La fel a procedat și când Muzeul Judeţean Caraş-Severin şi-a exprimat intenţia (în anii 1969-1970), de a înfiinţa propriul anuar muzeal denumit „Banatica”, reputatul istoric fiind atras, de asemenea, în fruntea comitetului de redacţie.

Activitatea sa științifică de cercetare s-a desfășurat în principal în domeniul arheologiei, fiind unul dintre marii specialiști în istoria veche românească, cu precădere în civilizația dacică, pe care a cercetat-o direct pe șantierele deschise la Sarmizegetusa (1924-1936), la Vețel (Micia), la Moigrad-Porolissum (1937-1938), inițiind săpături ample la Căpâlna (1939). În 1942 preia conducerea șantierului arheologic al cetăților dacice din Munții Orăștiei, reuțind scoaterea la lumină a cetăților de la Blidaru, Piatra Roșie și Grădiștea Muncelului.

Prin urmare, reprezentativa carte „Transilvania în antichitate” (1945), pe care a tradus-o în limbile franceză, germană şi latină, a rămas fundamentală în istoriografia naţională şi internaţională. Prin o argumentare axată pe izvoare istorice multiple şi extrem de edificatoare, istoricul Constantin Daicoviciu a demonstrat că elementul romanic din Transilvania antică a stat la baza complexului proces de formare a poporului român şi a limbii acestuia.

Între alte titluri de materiale de tipar ce poartă semnătura istoricului se mai regăsesc: ”Monumente inedite din Dacia” (1931), ”Problema numărului geto-dacilor” (1934), ”Sarmizegetusa et ses environs” (1944), ”Așezările dacice din Munții Orăștiei” (1951), ”Cetatea dacică de la Piatra Roșie. Monografie arheologică” (1954), ”Dacia liberă și Dacia Traiană. La Dacie libre et la Dacie Romaine” (1964), ”Severus Alexander și provincia Dacia” (1967), ”Romanitatea scitică de la Dunărea de Jos” (1971), ”Istoria României, Istoria Transilvaniei”, ”La Formation du peuple roumain et de sa langue” (1973). A colaborat la elaborarea unor volume în stăinătate: ”Histoire de la Roumanie” (1970), ”Roumanie” (1972), la care se adaugă peste 200 de studii, dintre care multe, adunate în volumul ”Dacica” (1969).

A fost deținătorul unor premii precum: Premiul Academiei Române (1932), Premiul de Stat (1950), sau Premiul „Herder” (1968).

Din punct de vedere politic, era unul dintre intelectualii agreați de către regimul comunist și a susținut poziții istoriografice naționaliste. A fost deputat în Marea Adunare Națională, numit subsecretar de stat la Ministerul Asigurărilor Sociale și Muncă din ianuarie 1947, iar din anul 1961, a fost ales membru al Consiliului de Stat sub președinția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Constantin Daicoviciu s-a stins din viață la Cluj-Napoca în data de 27 mai 1973, în urma unui infarct miocardic.

Din acel an, satul natal Căvăran din județul Caraș-Severin poartă numele importantului istoric român.

Totodată, un institut de specialitate din cadrul Universitatii de Vest din Timişoara se numește Centrul de Studii de Istorie si Arheologie “Constantin Daicoviciu”.

De adăugat și faptul că, Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă din municipiul Caransebeş organizează în fiecare an cu sprijinul Consiliului Județean Caraș-Severin și a celorlalți colaboratori apropiați ”Simpozionul Internaţional de Arheologie şi Istorie In Memoriam - Constantini Daicoviciu''.

Evenimentul cultural de amploare se adresează deopotrivă arheologilor, dar şi istoricilor care studiază perioada modernă şi cea contemporană, atât din țară cât și străinătate.

În anul 2018, simpozionul a ajuns la cea de-a XLIV-a ediţie, derulându-se în perioada 28 februarie – 2 martie și fiind cea mai longevivă sesiune de comunicări de acest gen din vestul ţarii.

”Constantin Daicoviciu a fost unul dintre cei mai mari savanţi români care a plecat din satul Căvăran, judeţul Caraş-Severin, şi-a desăvârşit studiile la Liceul Traian Doda din Caransebeş, a urcat treptele afirmării în cadrul Universităţii din Cluj, urmând ca mai apoi să ajungă Membru al Academiilor Germană, Franceză şi Americană. A fost un ilustru profesor şi un mare om de ştiinţă, cel care a concretizat cercetările arheologice în Munţii Orăştiei, unde a fost descoperită Cetatea de Scaun a regelui Decebal. El a fost, de asemenea, cel care a început cercetările arheologice în capitala Daciei Romane, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Este o mare personalitate, iar anul acesta, prin organizarea acestui important eveniment omagial, vrem să fim cel puţin la nivelul pe care l-am atins în anii anteriori”, a precizat managerul Muzeuluiui Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă din municipiul Caransebeş, Adrian Ardeț.

Altfel, fiul importantului academician, Hadrian, născut la data de 11 octombrie 1932 și decedat la 8 octombrie 1984, și-a dorit cu strășnicie să calce pe urmele tatălui, ceea ce s-a și întâmplat, acesta devenind un reputat arheolog și istoric român.

A obținut titlul științific de doctor în istorie, fiind profesor universitar, membru al Societății de Studii Clasice și al Uniunii Internaționale de Științe pre- și protoistorice și director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei și al Institutului de Arheologie din Cluj-Napoca. S-a remarcat ca epigrafist, fiind specializat în istoria antichității. A depus o muncă susținută de cercetare dedicată aproape exclusiv istoriei Daciei dinainte și după cucerirea romană. Este autor a mai multor lucrări despre istoria și cultura dacilor. Hadrian Daicoviciu a obținut Premiul „Vasile Pârvan“ al Academiei Române.

Noi descoperiri arheologice de senzaţie la "Tibiscum" - Magazinul roman

În apropierea satului Iaz de lângă municipiul Caransebeş, s-a produs o nouă descoperire arheologică de o importanţă deosebită din timpul culturii romane. Săpăturile efectuate recent aici de o echipă condusă de cercetătorul ştiinţific doctor Adrian Ardeţ de la Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş au scos la iveală ruinele unui magazin roman situat pe principala arteră comercială „Decumanus Maximus” care traversa fosta aşezare „Tibiscum” din partea vestică către est. Din această arteră s-au mai păstrat în prezent aproximativ 400 de metri lungime cu urmele clădirilor aflate pe ambele părţi ale acesteia.

Noile vestigii descoperite pâna la acest moment de către echipa de cercetători formată din arheologul Adrian Ardeţ, Lucia Carmen Ardeţ şi Dimirie Pavel Negrei sunt dispuse pe o suprafaţă aproximativă de 400 metri pătraţi. Totodată, acţiuniile au fost sprijinite şi de primarul comunei Obreja, Petru Pop care a contribuit material şi logistic în acest demers. Astfel, în urma săpăturilor a ieşit la iveală partea din faţă a magazinului, respectiv locul propriu-zis de desfăşurare al activităţilor comerciale denumit „Taberna” ce are dimensiunile de 8 metri lungime pe 2 metri lăţime. De asemenea, a mai fost descoperită şi camera de lucru a proprietarului imobilului.

De menţionat faptul că, magazinul roman de la „Tibiscum” are o structură identică cu cele de la Pompei. Prin urmare, aici mai urmează să fie descoperite curtea interioară, bucătăria precum şi spaţiile de dormit.

În urma cercetărilor, Adrian Ardeţ a constatat că, imobilul respectiv prezintă caracteristici speciale în ceea ce priveşte fundaţia acestuia. Astfel, pe lângă piatră, aici există şi baze de marmură pentru susţinerea coloanelor ceea ce indică faptul că proprietarul locaţiei avea o afacere prosperă.

În anul 271 după Hristos, administraţia romană s-a retras din Provincia Dacă la Sudul Dunării. Se pare însă că imobilul nou descoperit a fost utilizat chiar şi în secolul al IV-lea întrucât arheologii au descoperit odată cu săpăturile de aici urmele unor lucrări de reabilitare ale acestuia, material arheologic şi monezi din perioada respectivă.

Anticul "Tibiscum" era situat în depresiunea de contact dintre culoarele râurilor Timiş şi Bistra, pe o câmpie înaltă, la 6 kilometri nord de municipiul Caransebeş. Între localităţiile Daciei romane, "Tibiscum" se evidenţia printr-o istorie marcată de multe elemente inedite. Poziţia sa geografică, aproximativ în centrul zonei de sud-vest a Daciei, dezvoltarea economică a aşezării, urmată de o creştere demografică şi de înflorirea urbană, au determinat şi impulsionat apariţia unui centru militar, economic şi spiritual important, chiar dacă nu a atins amploarea unor centre ca "Sarmizegetusa", "Apulum" sau "Drobeta".

Reţeaua hidrografică a zonei era delimitată de cele două râuri Timiş şi Bistra care, în antichitate au avut o importanţă economică deosebită, în primul rând prin bogaţia de peşte. Zona în care a fost amplasat castrul şi aşezarea civilă "Tibiscum", de o parte şi de alta a râului, era formată din doua terase înalte, ferite de inundaţii. În timp însă, cursul fluctuant al râului Timiş a determinat apariţia unor denivelări care au condus la modificarea configuraţiei terenului şi inundarea zonei astfel încât, în prezent, cea mai mare parte a vechii aşezări, respectiv partea centrală, nu mai există.

Un alt aspect care evidenţiază importanţa anticei localităţi se referă la faptul că aceasta se afla la intersecţia a două drumuri imperiale. Primul venea din sudul Dunării, parcurgând unele aşezări precum "Lederata-Arcidava", adică localitatea actuală Vărădia, sau "Bersobis-Aizis", respectiv comuna Fârliug, ajungând până la "Castrum Tibiscum". De aici, drumul ocolea castrul şi aşezarea civilă, traversa râul Timiş, pentru a se uni apoi cu drumul imperial "Dierna - Tibiscum", care, după ce urma malul drept al râului Timiş, se îndrepta spre est, spre Porţile de Fier ale Transilvaniei şi Sarmizegetusa. Cealaltă ramificaţie a drumului imperial, se îndrepta spre nord-est, urmând cursul râului Timiş, în direcţia râului Mureş.

Mai trebuie menţionat şi faptul că, în secolul al II-lea, în perioada Împăratului Septimius Severus, aşezarea "Tibiscum" a deţinut locul cel mai important în sistemul defensiv al sud-vestului provinciei şi, implicit, al capitalei "Ulpia Traiana Sarmizegetusa".

Arheologii caransebeşeni cercetează sistematic acest sit încă din anul 1990 prin intermediul proiectului denumit „Dacia Romană”. În momentul de faţă, activităţiile specifice se desfăşoară separat atât in partea vestică a fostei aşezări care este plasată pe raza satului Jupa cât şi în partea estică ce este situată în satul Iaz.

Pentru viitor, se intenţionează legarea celor două zone de interes într-un amplu sit care să fie pus cu adevărat în valoare cu sprijinul mai multor instituţii ale statului.

Adevăruri istorice - Palatul Împăratului Traian a fost descoperit în localitatea Zăvoi din Banatul Montan

O inedită şi remarcabilă descoperire arheologică, de o importanţă istorică excepţională va aduce comuna Zăvoi din Valea Bistrei în atenţia cercetătorilor de pretutindeni. Aici au fost efectuate săpături care au scos la iveală vestigiile unui palat roman, cu structuri foarte bine conservate, care va aduce informaţii preţioase şi necunoscute până acum de istorici, referitoare la Cultura Daco-Romană.

Construcţia în cauză se află situată pe amplasamentul actualului cimitir comunal şi a fost descoperită la momentul efectuării unei gropi mortuare. Primarul comunei Zăvoi, Antonie Bunei, s-a implicat activ, în faza incipientă, în dezvoltarea săpăturilor din zonă, anunţându-l totodată pe arheologul caransebeşean Adrian Ardeţ despre situaţia apărută. Acesta din urmă, realizând la faţa locului amploarea descoperirii a luat legătura cu directorul Direcţiei judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Caraş-Severin, Ada Cruceanu Chisăliţă care a sprijinit financiar, prin intermediul instituţiei, continuarea săpăturilor şi a cercetărilor de aici.

          În aceste condiţii, echipa condusă de cercetătorul ştiinţific doctor Adrian Ardeţ de la Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş a scos la lumină o construcţie complexă estimată la două milenii de existenţă, aparţinând culturii romane. Cel mai probabil, imobilul respectiv a fost construit în toamna anului 101, după Hristos, în timpul Primului Război Daco-Roman desfăşurat între anii 101-102, după Hristos.

          Conform izvoarelor istorice, în acel an, în zona fostei aşezării antice Agmonia de lânga actuala localitate Zăvoi, în apropierea capitalei Daciei, împăratul roman Traian, a sosit cu peste 200.000 de militari, cu gândul să cucerească fortăreaţa Sarmizegetusa, după ce anterior, prin luptă, a supus triburile dacice de la nord de Dunăre, respectiv din zonele Olteniei şi Banatului.

              Însă, din cauza drumului dificil către Sarmizegetusa şi Munţii Orăştiei dar şi a opoziţiei dace, ofensiva romană s-a oprit pe timpul iernii în Valea Bistrei, în zona noilor vestigii descoperite la Zăvoi, unde doveziile ieşite la iveală confirmă înfiinţarea unor aşezăminte. În actualul stadiu de cercetare, arheologul caransebeşean Adrian Ardeţ este de părere că, datorită complexităţii construcţiei, însuşi Împăratul Traian a folosit Palatul descoperit la Zăvoi în timpul iernii dintre anii 101-102, înainte de lupta decisivă cu Decebal şi cucerirea de către romani a Regatului Dac.

Între argumentele care conduc la susţinerea acestei afirmaţii se evidenţiază faptul că, până la această dată, o construcţie aproximativ asemănătoare cu amploarea celei noi descoperite se află numai la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala ulterioarei Provincii romane Dacia ce servea drept sediu al Guvernatorului din aceea vreme, acest edificiu fiind construit abia în anul 160 după Hristos.

Descoperirea „Palatului Împăratului Traian” de la Zăvoi este cu atât mai importantă datorită faptului că acesta a fost construit timpuriu, înainte de cucerirea efectivă a Daciei, în anul 101, după Hristos. De menţionat faptul că, anticul imobil, unic în România prin construcţia sa păstrează în totalitate tradiţia latină de arhitectură pentru clădirile cu impozanţă. Astfel, zidurile au fost realizate din piatră de carieră fasonată, încăperile erau încălzite prin podea, respectiv procedura „Hipocaustum”- specifică doar clădirilor publice unde îşi desfăşurau activitatea, între alţii, şi cei mai înalţi funcţionari romani iar la băi s-a folosit pentru izolare o tehnică şi un amestec special de bucăţi de cărămidă şi mortar „Opus Signinum”, care nu permitea infiltrarea apei în ziduri. De asemenea, până la acest moment, arheologul Adrian Ardeţ a descoperit aici fundaţiile unei săli de aproximativ 100 de metri pătraţi, o baie, o piscină, intrarea în imobil, alături de o parte din curtea interioară unde se află canalele de scurgere ale apelor, pavate cu cărămidă şi, acoperite la rândul lor cu lespezi de piatră.

            După primele cercetări desfăşurate, pentru Palatul antic descoperit în comuna Zăvoi a ieşit la iveală şi o excepţie vizavi de arhitectura romană şi anume faptul că între materialele de construcţie nu se regăseşte şi roca de marmură, iar explicaţia în acest sens constă în faptul că, până în anul 101 după Hristos, romanii încă nu descoperiseră Cariera din actuala localitate Bucova, acest lucru petrecând-se abia dupa cucerirea Daciei din anul 102, după Hristos.

Plecând de la această descoperire şi de la existenţa „Valurilor de Pâmânt” din comuna Zăvoi care au fost construite de romani cu rol de fortificaţie şi aveau o înălţime de zece metri, Adrian Ardeţ consideră că Bătălia de la Tapae pare să se fi desfăşurat în apropierea acestei zone. Tot aici, conform izvoarelor istorice, ar exista şi un monument altar, nedescoperit însă, dedicat victimelor acestei lupte. De menţionat că, Bătălia de la Tapae a fost bătălia decisivă a primului Război Daco-Roman, în care împăratul roman Traian l-a învins pe regele dac Decebal. Până la această dată, istoricii nu au reuşit să identifice cu exactitate zona câmpului de luptă.

            Pe viitor, vestigiile romane din comuna Zăvoi urmează a fi restaurate, conservate şi puse cu adevărat în valoare cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor, Consiliului Judeţean, Direcţiei judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Caraş-Severin, toate acestea ducând la dezvoltarea întregii zone din punct de vedere turistic. În acelaşi timp, săpăturile cu caracter de salvare efectuate până în acest moment, se vor transforma în săpături sistematice iar întrega locaţie va fi constituită într-un sit arheologic, fiind probabile aici şi alte descoperiri de amploare. Rămâne ca, după ce rezultatele cercetarilor de teren vor fi concretizate în studii ştiinţifice, manualele de istorie vor trebui să fie modificate şi completate.

           Până atunci însă, către finele lunii în curs, Direcţia judeţenă pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional şi Primăria comunei Zăvoi întenţionează să organizeze o masă rotundă pe tema descoperirii noilor vestigii romane din Valea Bistrei la care vor lua parte, între alţii, cunoscuţi oameni de ştiinţă de la Muzeele de Istorie din Bucureşti, Cluj Napoca şi Timişoara dar şi autorităţi judeţene şi locale.

Descoperirea recentă a ruinelor „Palatului Împăratului Traian” din comuna Zăvoi şi existenţa „Marilor Valuri de Pâmânt” în apropierea acestei localităţi care au fost construite de romani cu rol de fortificaţie şi aveau o dimensiune de 350 x 350 de metri şi înalte de zece metri, aduc noi indicii istoricilor de pretutindeni referitoare la Bătălia de la Tapae care pare să se fi desfăşurat în apropierea acestei zone.

Tot aici, conform izvoarelor istorice de la Dio Cassius, ar exista şi un monument altar, nedescoperit însă până în prezent de arheologii români. În antichitate, aceste edificii, erau ridicate de romani la locul desfăşurării marilor bătălii iar aici erau oficiate an de an ceremoniale religioase şi procesiuni în memoria militarilor căzuţi în lupte.

De menţionat faptul că, Bătălia de la Tapae a fost bătălia decisivă a primului Război Daco-Roman desfăşurat între anii 101-102, după Hristos, în care împăratul roman Traian l-a învins pe regele dac Decebal şi a cucerit capitala acestuia, Sarmizegetusa, din Munţii Orăştiei. Până la această dată, istoricii nu au reuşit să identifice cu exactitate zona câmpului de luptă, avansând o serie de locaţii situate între comuna Zăvoi şi Porţile de Fier ale Transilvaniei.

           „Agger”-ul sau „Valurile de Pământ” sunt acele construcţii ce au fost folosite de civilizaţia romană pentru apararea unui castru sau a unui alt obiectiv militar sau civil. Trebuie precizat faptul că, „Agger”-ul existent în apropierea comunei Zăvoi a fost cercetat pentru prima dată de academicianul doctor Constantin Daicoviciu în anii '60, însă renumitul arheolog, neavând cunoştiinţe la aceea perioadă despre Palatul roman recent descoperit în localitate, nu a putut explica ceea ce anume au protejat şi fortificat valurile de pământ de aici.

       Arheologul caransebeşean Adrian Ardeţ consideră că, dovezile descoperite la locul construcţiei în cauză indică faptul că, însuşi Împăratul Traian a folosit Palatul de la Zăvoi în timpul iernii dintre anii 101-102, înainte de lupta decisivă cu Decebal şi cucerirea de către romani a Regatului Dac.